De ce ne plac blogurile de beauty. Autumn Blog Award.

Niciodata nu am agreat si elogiat formulele 2in1 pentru ca nu pot percepe perfectiunea plurivalentei, chiar daca inspira adaptabilitate si versatilitate ce pot functiona drept platosa pentru consecintele contorsionarii permanente, fizice si psihice, pe care o suportam urmare a toanelor si imprevizibilitatii vietii.
Din punctul meu de vedere, nu ai cum sa faci mai multe lucruri ireprosabil pentru ca suporti prea multe dependinte de contextul extern, si in plus esti construit cu posibilitatea erorii si constiinta, ambele tumorale pentru logica si obiectivism. Rostul acestui subterfugiu? O nisa de evadare in eventualitatea ca rezultatul melanjului intre un premiu si un eseu argumentativ nu va imbraca nivelul si ambalajul dorit.
Mai mult decat atat, imi acord drept circumstanta atenuanta dezgustul pe care l-am dezvoltat in anii de liceu pentru argumentare. Intotdeauna m-am descurcat mai bine si am fost mai fericita cu cele descriptive, imi par mai permisive, mai antrenante pentru imaginatie si libertate, si mai putin tehnice. Simt mai mult decat gandesc, si ma seaca sa imi organizez si categorisesc trairile si conceptiile relative. Intotdeauna mi s-a parut ca atunci cand poti argumenta scheletic si amanuntit ceva, pe jumatate nu mai e al tau si nu mai simti la fel de intens. Ori de cate ori veti regasi 1 pagina argumentativa despre un lucru sau o fiinta draga, fiti constienti ca in fapt mai sunt si altele in spatele cortinei, pe care le pastrez numai pentru mine, ca sa nu pierd sentimentul unicitatii.
De ce imi plac blogurile de beauty...am oare nevoie sa imi motivez afinitatile? Raspunsul pe care mi l-as da mie e poate mult diferit de cel oferit acum majoritatii, desi mereu am perceput bloggerul drept unicitate in generic si unitate in diversitate, insa nu pot sa nu reactionez si gandesc randurile incat sa argumenteze universal. Pana la un punct, coordonatele si ipotezele coincid si merg aplicate oricareia dintre voi, apoi ar insemna sa fac paragraf distinct pentru fiecare si nu am veleitati de sisif. Partea distincta o pastrez pentru mine, blocul universal e public. Iata asadar cateva consideratii:


1. Inainte sa ma pasioneze blogurile dedicate frumusetii, ma pasioneaza frumosul in sine.
Candva prin liceu am ramas marcata de o replica dintr-un film romanesc, "Dragostea incepe vineri" : "Mie imi plac oamenii frumosi. Uratenia nu e garantia bunatatii." M-am gandit mult la asta, intotdeauna ma considerasem superficiala pentru ca ma atrag chipurile si ansamblurile estetice, armonioase, si cantaresc mult in alegerile mele in detrimentul celorlalte criterii. Nu in sensul ca neg orice sansa situatiei contrare, anuland continutul de dragul ambalajului, ci in sensul coborarii scutului mai usor si cu sufletul si ochii mai plini de lumina si viata atunci cand sunt dezmierdati de forme agreabile. Am invatat din propria experienta, trist si dureros, ca de multe ori diformitatile si asimetriile grave, precum si starea materiala foarte precara, pot genera frustrari care imping usor spre tendinta de a-i cobori pe ceilalti ca sa te ridici pe tine si spre pierderea masurii si scrupulelor. Nu-i general valabil, nu pot si nu vreau sa jignesc, dar e o realitate care te poate costa mult. Sa nu crezi ca uratenia inseamna garantat suflet bun si curat dupa cum nici saracia lucie nu inseamna onestitate. Sa nu iti imaginezi ca vei fi mai pretuita si fericita doar pentru ca accepti sa treci peste asta in timp ce nimeni altcineva nu o va face, fericirea tine de prea multe si e prea abstracta ca sa existe retete sigure.
Revenind la directia principala, armonia deschide usi spre interior. Intotdeauna mi-am dorit sa trec dincolo, sa vad ce se ascunde in cutia stralucitoare. Evident ca am avut momente cand mi-as fi dorit sa raman sa privesc de departe pentru ca de aprope a devenit urata, dar ma simt mai impacata cu faptul ca m-a atras sa o examinez decat cu eventualitatea ignorarii ei. Se intampla si sa dezvolt afinitate pentru lucruri si oameni care nu se incadreaza in criteriile estetice general recunoscute sau autodezvoltate si promovate, dar e cale lunga si viata e scurta...nu mai vreau sa sap 10 m sub pamant ca sa gasesc o bucatica de sidef intre mormanele de frunze uscate, mocirla si rame invatate sa traiasca si simta in intuneric. Imi garantezi tu ca dupa cativa ani de cautare am sa descopar frumosul din urat si bunul din rau? Eu nu consider ambalajul o piedica in calea continutului, nu exista mantie suficient de poleita pe lumea asta sa ascunda prea mult timp negura din suflet si trup, aparenta superficialitate nu are consistenta si vei afla destul de repede ce e de aflat daca ai un dram de logica si spirit de observatie. Refuz sa cred ca cineva s-a lasat pacalit ani in sir de un fizic frumos si nu a observat lacunele si cariile psihice, putregaiul se simte. Ca nu vrei sa recunosti si ca te complaci....partea a doua. Dar abtine-te sa motivezi esecul prin "nu mi-am dat seama". Serios? Inseamna ca priveai prin fereastra stramba ca sa poti spune "din cauza ferestrei". Laso! Niciodata nu am pledat pentru ascunderea gunoiului sub covor, indiferent cat de drag imi era. N-as putea spune ca o lume intreaga e oarba si surda si eu sunt singura ce emite ipoteze corecte. Ci mai degraba da, stiu, vad ca e murdar, vad cangrena pe care o naste in jur, vad ca nu mai suport mirosul ranced si putred, dar asta sunt si nu ma pot hotari sa ejectez. Trust me, eu sunt cel dintai chirurg, dar un chirurg adevarat stie ca in anumite momente, organismul nu poate fi lipsit de tumora pentru ca riscul hemoragiei generale e mai mare fara decat cu ea. Si ca vine o zi, cand fara asistenti si pregatiri laborioase, ai sa bagi mana si ai s-o smulgi sau embolizezi in 5 minute, curat si sigur.
Trup si suflet sunt totuna, lumina sau rana unuia inseamna entuziasmul sau groaza celuilalt. E, daca vreti, relatia de dependenta si suprapunere dintre niciodata si totdeauna.
E foarte adevarat ca daca inauntru e negura nicio pulbere, oricat de sclipitoare, nu te va putea impodobi. Dar crezi ca giulgiul de pe trup va imblanzi si glorifica giulgiul din trup? Ca negura din pantece si simtire, care te sfasie si te izoleaza de tine, iti va fi de vreun folos daca o acoperi cu o negura ce te va rupe si de ceilalti? Nu ti-e suficient scutul dinauntru, vrei sa ridici si cazemate chipului? Si eu am momente in care as vrea sa ma ascund intr-un colt de lume, nevazuta si nestiuta, cand urasc oglinzi si vesminte, culori si arome. Dar nu o data am inteles cat de important e fizicul pentru moral, si desi ma simteam rau m-am energizat cu o rochie frumoasa sau o bijuterie opulenta si aparte. V-ati gandit vreodata de ce in razboi inainte de a intra in transee soldatii erau obligati sa se barbiereasca si sa foloseasca colonie? Oare nu pentru a le anula sau macar diminua ideea ca se duc spre moarte? Te afunzi singur, incet si sigur, negandu-ti dreptul la bucuriile si farmecul vietii. Am vazut odata intr-o revista de moda, nu mai retin care, o campanie de zambete pentru pacientele de la ocologie. Un makeup artist celebru, posibil Alex Abagiu sau Mirela Vescan, a daruit cateva clipe de feminitate celor cu sufletele si trupurile ciopartite. Nu sunt ipocrita, a fost o clipa...dar daca exista chiar si numai o raza de lumina, secunda sau zi, intr-o mare de negura, consider ca-i infinit mai bine decat negura totala.
O paralela deloc justa si proportionala, a fost o vreme in care lipsa jobului mi-a dus, dincolo de tumultul si pustiul intern, oprobii publice. "Dar tu de ce faci/mergi/cumperi? Ca nu ai servici." Da, asa-i. Nu am. Dar nu e alegerea mea sa fie asa, ma doare sufletul ca traiesc cosmarul asta, numar secundele de inutilitate, ma simt ultimul om si daca va ajuta cu ceva depresia mi-e ca sangele din vene. Si ce-ati vrea sa fac? Sa nu ma mai bucur nici macar de o amarata de haina sau de un accesoriu ori produs cosmetic, pe langa ca in rest nu am nicio alta bucurie notabila si consistenta? Ma iertati daca renunt la tot si traiesc ca un pustnic, fara niciun comfort si nicio bucurie, cu gandul la un pumn de pastile? Nu vreti sa incetez si sa mai respir? Daca nu am job inseamna ca trebuie sa traiesc ca si cum as fi murit? Numai cine trece printr-o situatie delicata si capabila sa scuture suflete si vieti intelege importanta optimismului, fie el si superficial si indus printr-un suras rosu vibrant si o privire luminata de un miligram de fard, stratificata si expresiva.
Nu mai vreau sa vad si aud lucruri urate. Imi lichefiaza sufletul, ma afund si mai tare. Ma puteti condamna? "Nu cer iertare nimanui, nici lui Dumnezeu. Ma iert eu singur, sper ca exista un iad si pentru cei buni". Hai, infierati-ma cu litera stacojie si am sa continui sa gandesc la fel : "Mie imi plac oamenii frumosi. Uratenia nu-i garantia bunatatii."

2. Apoi, afinitatea pentru frumos implica experimente adesea dureroase si consecinte ireversibile, scump platite financiar, fizic si pisihic. Ca-i vorba de tulburari dismorfice sau de disproportii reale, nu cred ca trebuie sa inveti sa traiesti cu ele si sa te desiri zilnic daca ai putea sa le vindeci si corectezi. Incetati sa ma condamnati setea pentru perfectiune cat timp nu cade in vulg si absurd si nu sfideaza firescul. Am cunoscut persoane distruse psihic de un defect fizic, un nas urat si prea mare sau o cicatrice. Daca te-ai simti mai bine si mai implinit eliminandu-le, de ce sa nu o faci cat timp ai resursele necesare? Stau inchise in casa, refuza sa faca fotografii, refuza sa ia parte la anumite evenimente ce le-ar dezvalui temerile si diformitatea. Nu merg la piscina, nu poarta anumite haine, devin antisociale si deprimate, ba chiar uneori dezvolta aversiune notabila fata de cei din jur, complexele devin frustrari, infinit mai periculoase si otravitoare.
Ma uit adesea la parintii adolescentilor cu probleme fizice specifice varstei, mai ales acnee. Ii trateaza de parca ar avea ceva nesemnificativ, ironizeaza sau ignora disperarea acestora si consecintele psihice inerente afectiunii. Abia admit sa le cumpere o crema, ce sa mai vorbesc de mersul la dermatolog, endocrinolog si ginecolog pentru investigatii amanuntite si intemeiate. Pur si simplu nu realizeaza ca ceea ce pentru ei e un moft si nu inseamna nimic decat o etapa, pentru copilul ala e o trauma si un cosmar care dincolo de rusine si dezgust inseamna izolare, timiditate, depresie. Ajunge sa puna pe fata toate tampeniile promovate de reviste, vecini, colegi, fara sa cearna efectele diferite pe care acestea le imbraca in functie de pielea fiecaruia. Nu inseamna ca ce-i bun pentru x e bun si pentru y, y poate are probleme prea mici pentru agresivitatea compozitiei unei creme si va ajunge sa aiba pielea coala, subtire, fragila, sensibila, descuamata, inrosita la orice atingere. Cuperoza se dezvolta usor, lipsa hidratarii si elasticitatii usuca si te trezesti cu linii la 20 ani cand altora le apar la 30. Spun asta pentru ca pana sa ajung sa stiu tot ce stiu azi, a trebuit sa imi folosesc pielea cobai. Azi am 27 si mai multa minte, la 15 ani mai aveam putin si imi puneam si acid daca imi zicea careva ca e bun. Tin minte si acum de un gel pentru spalat pe care mi l-a vandut o ametita si mi-a zis ca e tratament, eticheta era in suedeza, il tineam cu orele pe fata pana m-am ars. Aratam exact ca dupa peeling chimic, a trebuit sa imi dau 3 saptamani cu tetraciclina ca sa imi curat pielea de cruste, apoi din cauza dependentei dezvoltate desi ramasese ca de bebelus m-am trezit cu o alergie/eruptie de felul muscaturilor de tantari care a tinut cateva luni.
Sunt multe de spus, si prefer sa uit greselile de atunci, dar nu pot sa ma gandesc cate scuteam daca ai mei intelegeau ca am nevoie de un dermatolog, mai ales ca problemele erau minore si probabil usor rezolvabile. Nu aveam ten subtire si sensibil, nu existau pori dilatati. Ideea ce o doream subliniata e ca pentru ce sa te chinui daca poti vindeca, conteaza ca nu e ceva grav si incurabil, oare sufletul si respectul de sine nu sufera doar pentru ca altii au probleme mai mari?
De curand am avut o disputa cu cineva din familie pentru ca am afirmat ca printre primele lucruri pe care le-as face din banii mei ar fi sa imi pun aparat dentar. M-a privit ironic si m-a acuzat de superficialitate si nesabuinta, ca sa zic mersi ca nu am colti crescuti prin gingie sau dintii departati si incalecati. Da, nu arata horror. Nu sunt absurda. Dar e complexul vietii mele sa nu pot zambi larg si sa refuz sa fiu fotografiata cand rad, mai ales frontal. Nu sunt nebuna, nu imi imaginez. Din pricina unui canin lipsa (nu mi-a dat dupa caderea celui de lapte), ceilalti dinti s-au deplasat pentru a umple spatiul astfel incat cei din mijloc sunt mai lati si in loc sa fie simetrici, si mijlocul buzei de sus sa cada pe mijlocul arcadei, cade pe mijlocul unuia din ei incat ai senzatia ca rad stramb. Practic sunt 3, nu doi pe mijloc. La dentist cand imi lua mulaj pentru o capsula ma tot certa ca musc stramb ca se vede ca nu se aseaza dintii perfect suprapusi pe cei de jos...pana a realizat ca nu e vina mea ci a danturii, nu ii venea sa creada ca nu am canin pe dreapta si a pastrat radiografia sa o arate mai departe. Ba chiar m-a pus sa o repet, credea ca nu a fost facuta bine. De acord, nu mor si nu ma doare...dar daca as avea ocazia si suma necesara corecturii, de ce sa nu o fac? M-am saturat sa nu rad, imi schimba total fizionomia privita din fata.
Lasand la o parte pledoaria pentru infrumusetare si corectare, ideea e ca pentru a scuti daune si cheltuieli cea mai buna solutie este sa dai o sansa produselor testate de cei ca si tine, recenzionate onest si neconditionat, decat sa te arunci spre reclame frumos ticluite. Cum spuneam, nu e o garantie ca iti va merge la fel de bine ca celorlalti, dar ai 90% sanse sa fie asa, diferenta facand-o doar reactia propriului organism, decat sa te lasi pacalit de promisiuni desarte si aberante specifice producatorilor in economia de piata. Ma ia capul cand citesc despre o crema antirid care sterge ridurile profunde...cam cat de tampite ne-or crede? Nu exista asa ceva, poate sa stearga liniile, insa santurile adanci nu le poate decat diminua in niciun caz elimina. Doar injectiile cu fillere gen toxina botulinica pot face asta, si numai temporar. Iti dau credit daca imi spui "diminueaza cu 30%", dar cand deja vii cu 90% insulti firescul si bunul simt. Cam asa si cu "vindeca acneea in x zile". Poate pe cea produsa de lipsa de igiena...dar mira-m-as si acolo. Cand e vorba de o infectie, stafilococ, dezechilibre hormonale, chisturi ovariene, etc, cum Dumnezeu ai nesimtirea sa promiti o utopie? Ce-i crema ta, panaceu universal, extract de moaste sfinte?
E adevarat ca reclama imi insereaza ideea de a incerca, dar de cativa ani nici nu concep sa dau banii fara sa cercetez intai pe forumuri si bloguri parerea generala a "cobailor". Producatorul, prin spoturi si editoriale, imi face cunoscuta existenta lui. Mi se pare normal si util. Dar mai departe, e dreptul si privilegiul meu sa investighez daca merita achizitionat. Si nu vorbesc doar in eventualitatea unui buget vlaguit si nesemnificativ, ci si daca ti-ai permite sa arunci cu banii. Da, nu te va ustura la buzunar, dar s-ar putea sa te cam usture pielea.
Pana acum 3 ani nu aveam internet, era scuzabila comoditatea, dar acum cand pot de ce sa nu incerc sa limitez esecul? Plus ca forumurilor li s-au adaugat tot mai multe bloguri, adevarate surse si jurnale de ritualuri zilnice si experimente de beauty & fashion, deja nu mai e un conglomerat de cateva randuri din surse diverse, e un melanj de viata, conceptii, particularitati, esecuri si reusite ale cuiva ca tine. Simti ca ti se adreseaza, ca ti se destainuie, spre deosebire de forumuri vezi poze si detalii amanuntite, povesti din care poti invata si in care te poti regasi. Nu simt mereu nevoia sa scriu pe blogul meu, dar intotdeauna citesc noutatile celorlalte. Deja e parte din cotidian, cand sunt plecata e partea ce imi lipseste cel mai mult. Trebuie sa semnez "condicuta" zi de zi, altfel pierd firul si poate fix ce cautam cu ardoare de ani.

3. Un al treilea argument ar fi senzatia de apartenenta la un grup. Mai ales pentru cineva care nu are timp sau ocazii si chef sa mai socializeze propriu-zis.
Da, si eu condamn refugierea in virtual si recunosc ca am devenit dependenta de internet refuzand adesea iesiri si plimbari pentru a ramane acasa in coltisorul meu sa citesc ce ma intereseaza si imi face placere sau pentru a scrie. Nu sunt fana Messenger, intru rar, nu am rabdare sa stau ci prefer sa google-esc dupa ce ma atrage si imi umple timpul, privirea, sufletul. Imi cer scuze celor cativa pe care ii am in lista, nu-i vorba ca nu imi face placere compania lor, dar sunt perioade in care imi face bine izolarea in activitati solitare dar optimizante. Gen manga, pe care o devorez de un an cu acelasi entuziasm. Am zile cand citesc de cand ma trezesc pana adorm, si nu-i un lucru bun pentru ca ajung sa stau in casa saptamani/luni si sa am dureri mari de cap/ochi, stari proaste, greata, ameteala, sau paloare pentru ca nu am aer si lumina naturale. Stau la curte si cu toate astea pana si in curte ies rar.
Dar dincolo de aceste aspecte, pe care am sa incerc sa le corectez pentru ca nu mai rezist sa ma simt rau fizic si mi-e teama de consecinte, socializarea in blogger mi-a adus optimism si bucurie de multe ori. Ai senzatia ca si tu contezi, ca cineva acorda timp si interes randurilor tale, ca nu esti singura si ca ai un rost si un tel. E un hobby, dar ce farmec ar avea daca nu ar obtine recunoastere si apreciere? In plus, e ceva ce ramane scris si peste ani, e munca ta, putina sau multa. Cand lipsesc alte realizari, mandria si bucuria de a fi apreciat te pot ajuta sa nu renunti la a mai crede ca exista ceva la care te descurci, ca nu esti inutila.
De cateva dintre voi m-am atasat mai mult pentru ca in afara de machiaje sau outfituri speciale am descoperit substanta interioara, poate mult mai abila si mai stralucitoare decat ansamblul si produsul dexteritatii degetelor. De curand am avut surpriza ca cineva special pentru mine, cu care nu am vorbit niciodata dincolo de blogger, sa ma onoreze cu includerea in "prietenii mei". O lista foarte scurta, aparte, privilegiata, si m-am bucurat sa descopar ca desi isi face rar simtita prezenta sub randurile mele e inca langa mine si ca simte ce simt si eu, ca pana la un punct, ne suprapunem in trairi si sentimente. Imi intelege rana pentru ca o poarta pe a ei, nu ma intreaba, nu condamna. Si nici nu intoarce capul scarbita sau plictisita.
Poate la randul acesta multe dintre voi ati abandonat de mult postarea, e probabil printre cele mai lungi. Da, imi place sa scriu romane si sa ma folosesc de cuvinte...ipocrizie si viclesug pentru a atrage? Inseamna ca esti de-a dreptul idiot/a daca n-ai inteles nici pana acum ca dimpotriva, imi aduce deservicii caci traim in secolul vitezei si optimizarii, unde au prioritate schitele si sumarizarea. Nu prea stiu sa-mi schematizez rationamentele si trairile, asa ca ai de ales intre a nu intra sau chiar a parasi definitiv acest spatiu. "Stop following", nu ma incalzeste un nume care nu se transforma in majuscule prin prezenta, fie ea si nemanifestata public sau sporadica. Ma intreb cati din followeri mai sunt inca aici, sau cati mi-au dat "urmariti" doar de dragul reciprocitatii. Nu fac sondaj si nu vreau sa stiu raspunsul. Atat ca ii compatimesc pe cei ce s-au incarcat cu ce nu agreeaza si nu pot duce de dragul unui numar in plus.

Tema postarii am "furat-o" de la un concurs organizat de Ema.

Si ajungand la award, le multumesc din suflet celor care au considerat sa ma nominalizeze. Nu stiu inca daca e necesar sa ii mentionez avand in vedere ca mi-e teama sa nu imi fi scapat vreo postare relativa sau sa nu se modifice situatia prin postariile viitoare. Eu urmaresc noile postari prin actualizarile existente in "Bun venit in lista de lecturi", si mi s-a intamplat sa omita afisarea catorva mai ales daca publicau mai multe articole in aceeasi zi.
Multumesc Sweet Crazy Lollipop, Anda Zelenca, Superficial Doll,
Iulia Badita, Andreea.

Il dau mai departe tuturor din blogrollul meu, fara discriminari, insa cu o inclinare in fata celor care imi desfata mai mult decat privirea.